Ridică mâna...

- Ridică mâna...

- Am ridicat-o.

- Îl simţi?

- Ce?

- Cerul.

- Nu. Da ce, tu îl simţi?

- Da, e atât de plăcut la atingere.

- Vreau să îl simt şi eu!

- Pai ridică mâna mai sus.

- Nu pot, tu eşti mai înalt.

- Nu contează. Trebuie să ştii cum să ridici mâna.

- Mă înveţi şi pe mine, te rog!

- O să înveţi singur, de asta sunt sigur.

Asta imi zicea bunicul când eram copil. Zilnic mă îndemna să ating cerul. Pe atunci nu ştiam ce vrea să spună, dar acum îi mulţumesc că m-a învăţat asta. El m-a învăţat să visez. Să cred că pot atinge cerul, şi lumea zice că sunt nebun cu asemenea idei însă eu ştiu că nu sunt nebun. Cum altfel să pot aspira la ceva mai înalt, cum altfel să devin mai bun dacă nu visez că voi fii mai bun. În vise putem să fim ceea ce nu suntem sau nu putem fii în realitate. Dar degeaba ai vise dacă nu ai ambiţia să le urmăreşti, degeaba speri dacă nu faci ceva pentru a-ţi îndeplinii speranţa. El m-a învăţat să lupt pentu ceea ce vreau să am şi să pun mâna pe ce e de drept al meu. Pentru toate aceste lecţii valoroase eu nu pot decât să îi mulţumesc şi să îi transmit învăţătura mai departe.

- Bătrâneee!!!

- Da nepoate! Ce vrei?

- Hai să îţi dau o bucată de cer!

- În sfarşit ai învăţat!