Iar acum tu copilă, stai în fața mea. Aștepți ca și eu să văd tot ce au văzut cei de ce au venit înaintea mea. Dar ochii mei și-au pierdut lumina. Prea mult timp a trecut de la ultima rază de soare ce mi-a mângâiat privirea, de la ultimul zâmbet ce mi-a încălzit sufletul, și astfel am aflat cum e sa vezi cu alți ochi. Ochi ce aud și ating, ochi pe care lumina și întunericul nu îi obosește. Ochi ce umbrele nu îi sperie, si sclipiriile nu îi rănesc. Ochi ce au învățat să privească un om, nu ce arată acesta.
Si acum acești ochi te privesc. Îți admiră masca perfect croită, și cu câtă grija ai aranjat fiecare parte a acesteia. Câtă grijă ai avut să te ascunzi, câtă grijă ai avut să îi îmbuni pe cei din jurul tau, fără să conteze ceea ce simți tu. Dar masca ta are nevoie de lumină ca să te ascundă. Ce te faci acum, cand prețioasa ta lumină nu iți mai conferă umbrele pe care atât de tare le îndrăgești? Ești vulnerabilă. Asta te sperie. Nu mai știi cum te văd cei din jurul tău și te sperii de ceea ce aș putea să văd eu.
Eu vad... Văd ai tăi ochi ce au plâns neîncetat, încă din ziua în care ți-ai clădit masca, și au împietrit într-un zâmbet forțat, din care se scurg neîncetat lacrimi, pe care cu atâta grija le topești înainte de a-ți uda lutul. Văd a ta frunte, încrețită de atâtea încruntări, cu pielea ei ridată ascunsă dupa straturi de ceară ce o fac să pară netedă și rece. Văd ale tale buze, înroșite de sângele ce singură ți-l-ai scurs din muscături de ură și tristețe, ce au suspinat atât de adânc încât și acum auzi ecoul lor, dar ele par atât de pasionale încât și cel mai cinstit om le-ar cădea pradă. Toate acestea eu le văd copilă, prin masca ta cu grijă construită, ce acum a început să se sfărâme sub degetele mele.
Ai început din nou să plângi, dar lacrimile tale au altă căldură și buzele tale suspină altfel. Ai văzut și tu că masca ta nu e perfectă, că toată strădania ta poate să fie atât de ușor dată la o parte, si te bucuri. Zâmbești copila, zâmbești pentru prima oară în prea mult timp: ochii s-au dezghețat și acum varsă lacrimi calde de bucurie, fruntea s-a destins și a lăsat loc părului tău minunat sa o acopere, iar buzele nu mai suspină, ci râd, râd cu o poftă nebună de viață. Acum vezi cât e frumoasă ești tu cu adevărat, dar încă te întrebi cine ești tu cu adevărat. Rămâi lângă mine și îți voi arăta nu cine ești, pentur că asta doar tu poți vedea, dar îți voi arăta cum sa vezi.
